Un joc simplu, care nu presupune strategii de atac sau apărare, animaţie, poveşti cu tâlc, capcane, obstacole sau recompense la final, încă înseninează după-amiezile multor familii de pe întreg globul.

   Cum de reuşeşte un joc atât de simplu să supravieţuiască erei computerelor, animaţiei 3D, jocurilor complexe şi experienţelor în mediul virtual? Cred că tocmai simplitatea acestuia îl face să fie încă preferat de multe familii în după-amiezile liniştite, în locul vizionării programelor TV, filmelor sau pătrunderii în mediul virtual. Este apreciat atât de adulţi, cât şi de copii, fiind un joc care adună în jurul său întreaga familie.

   Piesele albe, simple, cu câteva puncte negre, sunt aşezate, rând pe rând, într-un şir lung, fiind potrivite în funcţie de numărul de puncte de pe jumătăţile acestora. Simplitatea pieselor şi a regulilor de joc nu încurajează excesiv imaginaţia, nu stimulează inutil gândirea, iar întreaga atenţie a jucătorilor se concentrează doar în jurul pieselor de joc.

   Astfel, jocul ţine trează atenţia unei persoane şi îi creşte capacităţile de concentrare şi de observare a jocului în ansamblu, pentru a găsi rapid soluţii, fără însă a o agita inutil şi fără să o menţină într-o stare alertă şi stres, cu mult după încheierea lui. De asemeni, nu se creează competiţie între jucători, nu provocă frustrări, nu trezeşte sentimente de inferioritate sau superioritate în raport cu cei din jur.

   Jocul de domino e sincer. Nu promite nimic, nu pretinde că este altfel, e doar un joc de domino. Jucătorii sunt calmi, relaxaţi, destinşi şi în timpul jocului, şi totuşi atenţi, concentraţi la mutările care se fac.

   Consider foarte important rolul jucat în atmosfera de familie de către acest tip de jocuri simple, căci membrii se reunesc pentru a se simţi uniţi, fără a mai simți nevoia să ceară atenție și afecțiune de la ceilalţi membri.