Compui o melodie pentru că simţi că respectivele cuvinte şi note vor să iasă la suprafaţă, să fie dezvăluite lumii prin intermediul tău, compozitorul, artistul. E ceva care se întâmplă, nu pe care ţi-l propui să îl înfăptuieşti tu, prin puterea voinţei tale. Simţi ceva viu în acele momente de pură creaţie, simţi cum totul curge prin tine, pentru a ajunge mai apoi pe hârtie, pe un portativ.

   Cuvintele vin parcă de nicăieri...e gol în mintea ta şi linişte, şi deodată apare o idee, o imagine se conturează, o stare de spirit mai mult, pe care mai întâi o simţi în toată splendoarea şi intensitatea ei, pentru ca mai apoi să găseşti cuvintele şi notele potrivite.

   În clipele de pură inspiraţie, te simţi uşor, calm, liniştit, împăcat, un simplu martor, privitor al creaţiei care se dezvăluie încet, încet, în sufletul tău, în mintea ta. E o stare de nedescris, în care te simţi profund conectat cu ceva divin, mai mare decât tine.

  Simţi în toată fiinţa ta cum se naşte creaţia, deja vezi întreaga imagine, forma ei finală, însă problema vine în încercarea de a găsi cuvintele potrivite pentru a aduce în planul real, palpabil. Cuvintele, notele muzicale vor veni însă la timpul lor, creaţia se desăvârşeşte prin intermediul acestora şi se eliberează astfel de tine, de creator, pentru a fi a lumii întregi.

   Privind de la distanţă creaţia muzicală în forma sa finală, te minunezi de puritatea şi perfecţiunea sa şi realizezi, în acelaşi timp, că tu, ca persoană, ca individ, nu ai nici un merit, decât că ai permis, chiar fără să realizezi pe moment, unei inteligenţe mult mai presus de tine, să treacă prin fiinţa ta...

   Te simţi uşurat, eliberat de freamătul creaţiei, liniştit, împăcat cu tine însuţi, absorbit de simplitatea momentului, de simplitatea vieţii... Inspiri adânc şi zâmbeşti... E bine...