Un meci de box constă într-un număr determinat de runde (maxim 12), fiecare de câte 3minute. Între runde se acordă pauză de 1minut, timp în care fiecare boxeor se retrage în colțul său pentru a primi indicații din partea antrenorului și personalului medical. Lupta este controlată de un arbitru care stă în ring pe toată durata meciului pentru a arbitra jocul, pentru a supraveghea conduita jucătorilor, pentru a atenționa faulturile și pentru a număra luptătorul doborât la podea. Meciul este însă supravegheat suplimentar și din afara ringului de unul până la trei arbitri. Aceștia țin scorul fiecărei reprize și acordă puncte boxeorilor pe baza loviturilor reușite, apărării și punerii adversarului la pământ, însă pot nota și pe baza unor evaluări mai subiective. Din cauza arbitrării subiective (și astfel deschise interpretării) a arbitrilor, multe meciuri au rezultate finale controversate, în care un boxeor (sau chiar ambii jucători) susține că a fost “furat”, iar victoria a fost acordată pe nedrept.
Fiecare luptător are desemnat un colț al ringului în care trebuie să rămână pe timpul pauzei. În colțul său, boxeorul este susținut psihic și sfătuit strategic de către antrenorul și membrii staff-ului tehnic, aceștia putând intui oportunități și scheme noi de joc. La fluierul de încetare a rundei boxeorii încetează lupta și se retrag în colțurile lor, urmând ca la același semnal (după pauza de 1min) să revină în centrul ringului pentru a relua meciul.
Dacă boxeorii joacă toate rundele meciului, rezultatul final va fi decis de arbitri. Luptătorul cu cel mai mare punctaj la finalul meciului este declarat câștigător. De regulă 3 arbitri decid rezultatul final, iar opiniile acestora pot fi atât unanime, cât și împărțite. De asemeni, meciul poate fi anulat prin decizia acestora. Un boxeor poate câștiga meciul înainte ca arbitrii să delibereze finalul dacă își doboară adversarul prin knockout.
Dacă un luptător este doborât prin lovitura adversarului în timpul unui meci și acesta atinge podeaua ringului cu oricare altă parte a corpului în afara tălpilor, arbitrul începe să numere până când boxeorul se ridică pe propriile picioare și poate continua lupta. Dacă numărătoarea arbitrului ajunge până la 10, acesta îl declară eliminat pe sportivul încă doborât, iar adversarul său este declarat câștigător prin knockout (KO) al meciului. Un “knockout tehnic” (TKO) este de asemeni posibil și este decis de arbitru, medicul competiției sau colțul sportivului în cauză, atunci când un boxeor nu mai este capabil să continue lupta în siguranță, fiind accidentat, sau se constată că acesta nu se mai poate apăra în fața adversarului. Multe comisii de specialitate aplică și “regula de trei knockout-uri”, în care trei knockout-uri primite într-o rundă se transformă în TKO.
Un TKO este înregistrat drept înfrângere prin knockout în palmaresul unui boxeor. Arbitrii pot aplica și regula “standing eight” (trad. “8 din picioare”) care constă în dreptul acestuia de a intra în ring pentru a număra până la 8 boxeorul pe care îl consideră în pericol, deși acesta nu este încă doborât la podea prin knockout. După numărătoare, arbitrul studiază cu atenție starea fizică și psihică a boxeorului și decide dacă acesta mai este sau nu apt să lupte. Din punct de vedere tehnic, un “standing eight” este considerat înfrângere prin knockout în palmaresul sportivului.
În general, boxeorii au interzis să lovească sub centură, să-și prindă adversarul, să pună piedici, să împingă, să muște sau să se ia la trântă (wrestling). De asemeni, aceștia sunt împiedicați prin regulament să lovească cu picioarele, cu capul sau cu altă parte a corpului în afară de pumnul închis (incluzând lovituri cu cotul, umărul sau antebrațul, precum și cu mănușa de box deschisă, încheietura mâinii, interiorul, spatele sau lateralul palmei). Luptătorii nu au voie să lovească spatele oponentului, zona din spatele gâtului, baza craniului sau rinichii. În plus, aceștia nu au voie să se țină de frânghiile ringului pentru a-și face elan atunci când lovesc, să-și țină adversarul atunci când îl lovesc sau să se lase jos, în ghemuit, sub nivelul centurii oponentului. În caz că luptătorii se țin unul pe celălalt în schema de joc numită “clinch” (trad. “țintuire”), arbitrul vine și îi desparte, punându-i să facă câte un pas în spate și apoi să reia lupta. Când un boxeor este doborât la pământ, celălalt luptător trebuie să înceteze imediat lupta și să se retragă într-un colț neutru al ringului, timp în care arbitrul pronunță knockout sau hotărăște continuarea meciului.
Încălcările acestor reguli sunt numite fault-uri de către arbitru; acesta are dreptul de a da avetizări, scade puncte sau descalifica un sportiv cu un comportament agresiv, iar meciul se poate încheia cu câștig pentru celălalt luptător în funcție de gravitatea sau intenția faultului. Un fault intenționat din care rezultă răni și accidentări care împiedică sportivul să mai lupte, poate duce la descalificarea vinovatului. Un boxeor care încasează o lovitură accidentală sub centură primește de regulă 5 minute de pauză pentru a-și reveni, iar dacă atunci când revine în ring nu mai poate continua să lupte, se declară knockout. Faulturile accidentale grave, care pun punct meciului, pot duce la un rezultat nul dacă nu s-au jucat destule runde (cel puțin patru). În caz că boxeorii au lu
ptat cel puțin 4 runde, rezultatul unui meci întrerupt din motive medicale poate fi decis de arbitri.
Box la categoria profesioniști vs. categoria amatori
Începând din secolul al 17-lea până în secolul al 19-lea, meciurile de box erau organizate din motive pur financiare, căci luptătorii concurau doar pentru premiile în bani, spectatorii pariau pe rezultat, iar organizatorii își puteau alege clientela (pe considerente financiare). Jocurile olimpice moderne de la începutul secolului al 19-lea au promovat sporturile pentru amatori, iar în 1908 boxul a devenit sport olimpic, însă doar la categoria amatori. În prezent, un meci de box olimpic este limitat la 3 sau 4 runde şi se punctează loviturile curate, care fac contact cu adversarul (indiferent de impactul loviturii), iar luptătorii poartă căşti de protecţie – acestea reduc numărul accidentărilor, a doborârilor la podea şi a eliminărilor prin knockout.
Scorul este ţinut de arbitrul din interiorul ringului, însă aprecierile sale sunt subiective şi nu de puţine ori creează nemulţumiri. Institutul Australian al Sporturilor doreşte introducerea unui sistem automat de ţinere a scorului, un prototip care poate acorda puncte obiectiv, îmbunătăţeşte siguranţa jocului şi poate creşte interesul audienţei pentru acest sport. Boxul la categoria profesionişti rămâne incontestabil cea mai populară formă a boxului la nivel mondial, în timp ce boxul la categoria amatori este foarte popular în Cuba şi fostele republici sovietice. Pentru cei mai mulţi luptători, o carieră la amatori, mai ales la nivel olimpic, îi ajută în primul rând să-şi dezvolte aptitudinile şi experienţa necesare pregătirii unei cariere la nivel profesionist.
Box la categoria amatori
Acest tip de box poate fi întâlnit la Jocurile Olimpice, la competiţiile caritabile (de ex Commonwealth) şi în multe alte locaţii autorizate de asociaţiile sportive de profil. Boxul la categoria amatori are un sistem de punctare care ţine evidenţa loviturilor curate care fac contact, şi nu a gradului de “avarie” al loviturilor. Un meci are de regulă 3 runde de câte 3 minute fiecare, iar între runde se acordă pauză de 1 minut.
Sportivii poartă căşti de protecţie şi mănuşi care prezintă o fâşie albă în vârful pumnului. O lovitură este punctată doar dacă porţiunea albă a mănuşii face contact. Fiecare lovitură curată care atinge capul sau trunchiul cu suficientă forţă este bonificată cu un punct. Un arbitru supraveghează lupta pentru a se asigura că luptătorii folosesc doar lovituri permise de regulament. Boxeorii poartă de asemeni şi o centură albă care indică limita inferioară a zonei de contact permise – boxeorul care îşi loveşte de mai multe ori adversarul sub centură este descalificat.
În plus, luptătorilor le este interzis să se prindă unul pe celălalt, pentru a se imobiliza, iar arbitrul îi desparte şi redă startul luptei. Prinderile repetate ale jucătorilor se pot lăsa cu penalizări şi în cele din urmă cu descalificări. Arbitrul poate opri meciul dacă unul dintre boxeori este grav accidentat, dacă unul din luptători îl domină categoric pe celălalt sau dacă scorul este puternic înclinat în favoarea unuia. Meciurile de amatori terminate în astfel de condiţii sunt numite “RSC” (referee stopped contest - competiţie oprită de arbitru), cu notare pentru un oponent depăşit la categorie (RSCO), depăşit la punctaj (RSCOS), accidentare (RSCI) sau leziune la cap (RSCH).
Box la categoria profesionişti
Meciurile la categoria profesionişti sunt mult mai lungi decât cele din categoria amatori, acestea având de regulă între 10 şi 12 runde; în Australia se mai acordă între 2 şi 3 runde opţionale. La începutul secolului al 19-lea se obişnuia ca meciurile de box să aibă un număr nelimitat de runde, competiţia încetând doar atunci când un boxeor abandona. Astfel de meciuri foarte lungi erau în favoarea luptătorilor cu multă energie şi o condiţie fizică deosebită, unul dintre aceştia fiind Jack Dempsey. Limita recunoscută internaţional a unui meci de box a rămas de 15 runde până la începutul anilor ’80, când moartea boxeorului Duk Koo Kim a redus limita la 12.
Căştile de protecţie nu sunt permise în boxul profesionist, iar lupta, pentru a fi oprită de către arbitru, poate fi mult mai agresivă decât în meciurile la categoria amatori. Arbitrul are în schimb dreptul să pună punct unui meci (declarând knockout tehnic) dacă observă că unul din concurenţi este incapabil să se mai apere de lovituri din cauza accidentărilor sale.
Knockout tehnic poate fi declarat în cazul rănilor deschise, atunci când medicul competiţiei îl declară pe jucător inapt de joc. Pentru a evita un astfel de deznodământ, boxeorii au în staff-ul lor o persoană care le îngrijeşte rănile deschise uşoare, pe timpul pauzei dintre reprize, pentru a putea continua lupta. Un boxeor are dreptul să renunţe la meci şi, dacă ia această decizie, adversarul său câştigă tot prin knockout tehnic.
Spre deosebire de boxul la categoria amatori, unde sportivii poartă maieuri, în boxul profesionist boxeorii luptă la bustul gol – aceştia poartă doar şorturi.
Un boxeor, în funcţie de gradul său de performanţă sau de categoria sa de greutate, este echipat specific, cu îmbrăcăminte şi accesorii corespunzătoare unui meci de box. Astfel, boxeorii din categoria profesionistă sunt îmbrăcaţi diferit faţă de sportivii amatori, însă în ceea ce priveşte protecţia lor, aceştia au o serie de accesorii şi echipamente comune: bandaje pentru mâini, mănuşi, protecţie inghinală, proteză dentară de protecţie şi încălţăminte specială cu talpă moale.
Şortul
În boxul la categoria amatori fiecare boxeor poartă şorturi (aprobate de comisia de specialitate) având culoarea colţului său din ring. În boxul profesionist, culoarea şi designul şorturilor sunt alese de fiecare luptător în funcţie de preferinţele acestuia, căci nu există o reglementare în acest sens. Cei mai mulţi dintre boxeori îşi aleg şorturi puternic colorate şi cu dungi laterale. Unii aleg să îşi personalizeze şortul trecându-şi numele pe banda lată din talie a pantalonului (betelie), să îşi inscripţioneze siglele sponsorilor sau titlurile şi centurile câştigate în cariera lor. În timp ce mulţi boxeori îşi aleg şorturi elaborate (printre aceştia îl amintim pe Prince Naseem Hamed), unii, precum Mike Tyson, preferă şorturi simple.
Maieul
Boxeorii amatori poartă maieuri lejere, în timp ce femeile care practică box profesionist preferă bustiere. Maieul va avea culoarea colţului fiecărui luptător. Boxeorii din liga profesionistă luptă la bustul gol.
Echipamentul de protecţie
Boxeorii amatori trebuie în mod obligatoriu să poarte cască de protecţie şi tricou fără mâneci (în culoarea colţului fiecăruia), în timp ce luptătorii din categoria profesionistă luptă în bustul gol şi fără cască de protecţie. Femeile care boxează, indiferent de categoria în care luptă, poartă tricouri fără mâneci şi bustiere întărite (pentru o protecţie sporită a pieptului). Absolut toţi boxeorii poartă proteze dentare de protecţie – tipul protezei este reglementat de comisia de specialitate a întrecerii sportive. Bărbaţii poartă sub şorturi apărători inghinale bine căptuşite care protejează nu doar zona inghinală, ci şi zona inferioară a abdomenului. Femeile pot alege de asemeni apărători inghinale, însă acestea sunt mai putin căptuşite.
Toţi boxeorii poartă mănuşi a căror greutate variază între 230 şi 450g în boxul amator şi între 170 şi 350g în meciurile profesioniste. Greutatea mănuşilor este impusă de comisii în cazul jucătorilor amatori, iar boxeorii profesionişti îşi pot alege mănuşile după bunul plac, având în schimb grijă să respecte o greutate minimă a acestora. Înaintea fiecărui meci, mănuşile luptătorilor sunt verificate atât de membrii comisiei care supraveghează meciul, cât şi de staff-ul jucătorului din colţul opus al ringului. După această scurtă inspecţie, şireturile mănuşilor sunt prinse cu un sigiliu (pentru a nu se desface în timpul meciului) pe care reprezentatul comisiei îl semnează pentru a se asigura că nu umblă nimeni la ele.
Boxeorii trebuie să aibă mâinile înfăşurate în bandaje înainte să-şi pună mănuşile. Bandajele sunt din bumbac, se prind cu cleme sau mici catarame şi pot fi refolosite. Există şi bandaje de unică folosinţă, cu adeziv, pe care unii boxeori le preferă în locul celor cu cleme. Înaintea competiţiei sunt verificate şi bandajele cu care boxeorii îşi înfăşoară mâinile, pentru a preveni situaţii delicate precum scandalul de la meciul Shane Mosley – Antonio Margarito, când în bandajele lui Margarito au fost descoperite substanţe asemănătoare ghipsului. Acest incident a dus la suspendarea lui Margarito pentru cel puţin un an.
În boxul profesionist este obligatoriu ca şortul boxeorului să aibă o bată (betelie) lată, din cauciuc sau piele, care să acopere zona inferioară a abdomenului şi să protejeze astfel sportivul de loviturile puternice în pelvis. Această bată (roşie sau neagră) nu elimină complet riscul unei astfel de lovituri, însă reduce forţa impactului. În timpul meciului, banda lată de cauciuc se îndoaie şi se răsuceşte, putând chiar să iasă din căptuşeala pantalonului (sportivul este astfel incomodat). Înainte de anii ’80 bata din zona abdominală era mai subşire şi proteja mult mai slab sportivul.
Încălţămintea
Încălţămintea unui boxeor are în mod obligatoriu talpa subţire, moale şi flexibilă, pentru ca mişcarea piciorului în ring să fie cât mai naturală şi, în cazul în care sportivii se calcă accidental sau intenţionat pe picior, să nu se producă răniri. Textura tălpii pantofilor de box este aleasă de boxeor în funcţie de stilul său de luptă – jucătorii de centru preferă o talpă aspră, pentru mai multă aderenţă, în timp ce jucătorii mobili în ring poartă încălţăminte cu talpa fină, căci aderenţa scăzută le conferă mai multă libertate în mişcare.
