Deși regulamentele nu specifică posturile jucătorilor pe teren, acestea s-au dezvoltat ca parte integrantă a jocului. În primii 50 de ani de evoluție a baschetului, jucau pe teren echipe formate dintr-un apărător (guard), doi atacanți (forward) și doi jucători de centru (center), sau din doi apărători, doi atacanți și un jucător de centru. Începând cu 1980, aceste posturi de bază au evoluat în (denumirile pot diferi, în funcție de sursă) :
1) Point guard (trad: ”apărător fix”) : este, de obicei, cel mai rapid jucător din echipă, organizează ofensiva echipei, controlând mingea și asigurându-se că aceasta va ajunge la jucătorul potrivit, la momentul potrivit.
2) Shooting guard (trad: ”apărător marcator”): creează numeroase trageri la coș; îl marchează pe cel mai bun jucător de perimetru al echipei adverse.
3) Small forward (trad: „atacant mic”): de regulă, este responsabil pentru înscrierile la coș prin avansări rapide printre oponenți și penetrări prin dribbling; în defensivă, caută mingile care ricoșează și fură mingea adversarilor, dar poate juca și mai activ.
4) Power forward (trad. „atacant puternic”) : joacă ofensiv, de multe ori cu spatele la coș; în defensivă, joacă sub coș sau îl marchează pe omologul său din echipa adversă (în apărarea om-la-om).
5) Jucătorul de centru (engl: „center”) : se folosește de înălțimea și de statura sa pentru a înscrie (în ofensivă), sau pentru a recupera mingile care ricoșează.
Această descriere este flexibilă. În unele situații, o echipă poate construi o defensivă din 3 apărători, înlocuind unul dintre atacanți sau jucătorul central cu un al treilea apărător. Posturile cele mai interschimbabile sunt apărătorul fix (point guard) și apărătorul-marcator (shooting-guard), mai ales dacă ambii jucători sunt buni lideri pe teren și pot controla mingea cu precizie.
Strategiile de joc au evoluat de asemenea în timp. În anii 90 și începutul lui 2000, echipele jucau cu mai multă „izolare”. Echipele care aveau un superstar, lăsau doar un jucător (de regulă apărătorul fix sau apărătorul - trăgător) să construiască în cea mai mare parte ofensiva, în timp ce ceilalți patru jucători îi eliberau calea. În prezent, echipele par să joace cu mai multă colaborare între jucători. Postul de jucător central a evoluat într-o poziție mai înaltă de „atacant mic”. Deoarece baschetul se joacă acum în echipă, și nu individual, ca în trecut, mișcarea mingii pe teren este mai amplă și se creează mai multe ocazii de tragere la coș.
Principalele strategii de apărare în baschet sunt: „apărare în perimetru” (engl: zone defense) și apărarea „om-la-om”. Apărarea în perimetru presupune ca apărătorii să marcheze (blocheze) orice jucător advers le intră în perimetru. În apărarea „om-la-om”, fiecare jucător defensiv marchează un anumit jucător advers și îl împiedică să creeze acțiuni de atac. Schema de „apărare în perimetru” a evoluat în timp, o dată cu jocul de baschet.
Există scheme defensive numite „zona 2-3”, „zona 3-2”, „cutie-și-1” (engl: „box-and-1”), „zona 2-1-2” și multe altele. Toate aceste variații au fost create pentru a întâmpina evoluția și variația schemelor de atac (ofensive). Apărarea „om-la-om” este, de regulă, cea mai preferată opțiune, deoarece jucătorii pot juca astfel mai organizat.
Jocurile ofensive sunt mai variate și implică de obicei pase planificare și mișcări strategice în teren ale jucătorilor care nu posedă mingea. Mișcarea rapidă a unui jucător ofensiv fără minge, pentru a câștiga o poziție mai avantajoasă se numește avansare rapidă (engl: „cut”).
Tentativa regulamentară a unui jucător ofensiv de a opri un adversar să-i blocheze un coleg de joc, punându-se în fața acestuia și oferindu-i astfel colegului său posibilitatea să avanseze rapid, se numește „paravan” (engl: „screen” sau „pick”). Cei doi jucători sunt în poziția „pick and roll”, în care unul dintre ei se așează „paravan”, apoi își ocolește adversarul, întorcându-se către coș. Paravanele și avansările rapide sunt foarte importante în jocurile ofensive; acestea permit pasele rapide și colaborarea jucătorilor pe teren, care vor construi împreună un joc de baschet performant.
Echipele au întotdeauna pregătite mai multe scheme de atac, pentru a-și lua prin surprindere adversarii care le cunosc jocul . Pe teren, apărătorul fix este, de obicei, responsabil cu indicarea strategiei de joc colegilor.
Aruncarea la coș reprezintă tentativa de a înscrie trimițând mingea în coș. Deși metodele de execuție pot diferi mult, în funcție de jucător și de circumstanțe, tehnica clasică de aruncare la coș este următoarea:
Jucătorul stă cu fața la coș, cu picioarele depărtate la nivelul umerilor, genunchii ușor îndoiți și spatele drept. Jucătorul susține mingea ușor, pe vârful palmei mâinii drepte (mâna cu care aruncă la coș), cu puțin deasupra capului, iar cu cealaltă mână sprijină lateralul mingii. Pentru a stabili traiectoria mingii, acesta ține cotul mâinii dominante aliniat pe verticală cu antebrațul îndreptat către coș.
Mingea este propulsată prin extinderea genunchilor inițial îndoiți și îndreptarea mâinii principale; mingea este împinsă de vârful degetelor și capătă o mișcare de rotație în aer, în timp ce palma se flexează, din încheietură, până când degetele sunt îndreptate către podea.
Mâna dominantă, extinsă complet, cu încheietura pe jumătate îndoită și degetele orientate către podea, este ținută pe loc preț de câteva clipe, îndreptată către traiectoria mingii – această poziție este cunoscută sub denumirea de „follow-through” și, atunci când este executată corespunzător, sporește acuratețea aruncării la coș. în general, mâna secundară, de sprijin, este folosită pentru a ghida aruncarea, nu pentru a o propulsa.
Când aruncă la coș, unii jucători îi imprimă mingii o mișcare de rotație în aer, pentru a-i amortiza impactul cu inelul. Traiectoria ideală a mingii este oarecum discutabilă, dar în general, antrenorii recomandă o traiectorie boltită, în arc de cerc. Jucătorii pot trimite mingea direct în inelul coșului, sau pot folosi tăblia pentru a redirecționa mingea în coș.
Cel mai des folosite scheme de aruncare la coș, bazate pe poziția explicată anterior, sunt: aruncarea de pe loc și aruncarea din săritură. Aruncarea de pe loc se face din poziție fixă, cu tălpile ambelor picioare lipite de sol și este utilă în special în aruncările libere. Aruncarea din săritură se face din aer, iar mingea este eliberată aproape de vârful săriturii. Săritura asigură aruncării mai multă putere și o bătaie mai lungă, și îi permite, în același timp, jucătorului să își depășească adversarul în înălțime. Jucătorul trebuie, conform regulamentului, să dea drumul la minge înainte ca picioarele sale să atingă, din nou, solul.
O altă schemă clasică în baschet este așa numita „lay up”, în care jucătorul, aflat în mișcare către coșul de baschet, ridică mingea și o „așează” în coș. jucătorul se poate folosi de panoul de baschet pentru a direcționa traiectoria mingii, sau poate trimite mingea direct în coș. O versiune a acestei scheme de aruncare la coș este și celebra „slam dunk”, în care jucătorul se ridică de la sol foarte mult și bagă mingea în coș cu o singură mână.
De asemeni spectaculoase sunt și aruncările „circus shot”, în care mingea este plesnită, ridicată, scoasă sau aruncată înspre coș, în timp ce jucătorul se află în dezechilibru, plutește în aer, cade sau se depărtează de coș. Aceste aruncări au de obicei, o rată mică de succes la înscriere, dar bucură spectatorii meciului de baschet. O aruncare care ratează atât inelul coșului cât și panoul, se numește „air ball” (trad: „minge în aer”). O aruncare nereușită sau una care atinge doar panoul, este denumită „brick”.
Obiectivul recuperării mingilor care ricoșează este câștigarea posesiei mingii în urma aruncărilor la coș ratate. Mingea ricoșează înapoi în teren după ce a lovit inelul coșului sau panoul de baschet. Recuperările sunt importante pentru fiecare echipă și de obicei echipa care ratează înscrierea la coș pierde posesia mingii.
Există două tipuri de recuperare în jocul de baschet: recuperarea ofensivă (mingea este recuperată de echipa care atacă la coș și care își menține posesia chiar dacă ratează înscrierea) și recuperarea defensivă (echipa defensivă recuperează mingea; posesia nou câștigată le permite să plece în contra-atac). Majoritatea recuperărilor sunt obținute însă de echipa defensivă, căci poziționarea jucătorilor în careu este mai favorabilă decât a echipei care atacă.
Pasarea este o metodă de a mișca mingea pe teren, între jucători. Cele mai multe pasări sunt completate de un pas făcut în față, care sporește puterea pasei, iar mâinile, după ce eliberează mingea, nu sunt retrase brusc, ci urmăresc pentru câteva secunde, traiectoria mingii („follow through”).
O pasă de bază în jocul de baschet este „pasa la piept” (engl: „chest pass”). Mingea este pasată direct de la pieptul pasatorului către pieptul primitorului. Pentru a pune în dificultate adversarii, aceste pase la piept trebuie executate foarte rapid, jucătorii imprimând viteză mingii printr-o mișcare specifică a degetelor (mâna se flexează puternic din încheietură, înspre interior).
Un alt tip de pasă este „bounce pass” (trad: „pasă la sol”). În acest caz, jucătorul aruncă mingea la sol, la două treimi din distanța față de coechipierul căruia îi pasează. Pasa pornește ținând inițial pasa la piept, iar mingea ajunge, prin ricoșeu cu suprafața terenului, la celălalt jucător.
Prin pasa la sol, mingea poate parcurge o distanță mai mare de la un jucător la altul și, spre deosebire de pasa la piept, aceasta este mai greu de interceptat de către adversari ; lovirea mingii cu mâna, în timpul zborului acesteia, este interzisă prin regulament. Jucătorii pasează la sol, de regulă, atunci când sunt înconjurați de prea mulți adversari și nu pot înainta, sau când vor să depășească rapid un apărător.
În baschet, o pasare reușită a mingii trebuie să fie, în primul rând, greu de interceptat de către adversari. Un pasator bun poate trimite mingea către coechipier cu mare precizie, știind cum preferă să primească pasa fiecare jucător în parte. De asemeni, cunoscându-și echipa foarte bine și intuind pozițiile pe teren și intențiile coechipierilor, un jucător poate pasa mingea fără a se uita la colegul căruia îi pasează.
Un stil avansat de a pasa mingea pe teren presupune ca jucătorul să trimită mingea în spatele său, către un coechipier, intuindu-i intențiile. Deși unii jucători profesioniști de baschet pot pasa cu succes fără să se uite la coechipier, sau trimițând mingea în spatele lor, mulți antrenori descurajează altfel de pase „la noroc” deoarece sunt greu de controlat, iar mingea poate ajunge mai ușor la adversari.
Driblingul presupune baterea mingii pe podea, în mod continuu, folosind o singură mână. În timpul unui meci, este obligatoriu ca jucătorul să bată mingea (sau să o dribleze) doar dacă se află în mișcare pe teren. Pentru a dribla, jucătorul împinge mingea către podea cu vârful degetelor mâinii, nu cu întreaga palmă; astfel, controlează mingea mai ușor.
Când trece în dribling pe lângă un adversar, este preferabil ca jucătorul să bată mingea cu mâna cea mai depărtată de acesta, pentru a-l împiedica să recupereze mingea cu ușurință. Astfel, este esențial ca jucătorul de baschet să poată bate mingea cu ambele mâini și să-și poată adapta jocul în funcție de situațiile apărute pe teren.
Pe măsură ce învață să controleze cât mai bine mingea în timpul driblingului, un jucătorul experimentat are tendința de a bate mingea cât mai aproape de sol, reducând distanța străbătută de aceasta pe verticală; driblingurile bătute jos sunt mult mai greu de interceptat de către adversar.
De asemeni, un astfel de jucător driblează frecvent ducând mingea în spatele său și printre picioare, schimbând constant direcția, pentru ca jocul său să nu devină previzibil pentru adversari.
Blocajul în jocul de baschet este util atunci când, după ce se aruncă la coș, un apărător reușește să devieze aruncarea atingând mingea. Conform regulamentului, este interzis ca mingea să fie atinsă atunci când parcurge a doua jumătate a arcului de cerc pe care traiectoria sa îl descrie în aer (mai exact, atunci când mingea coboară în aer). În NBA, este de asemenea interzis ca jucătorii să blocheze mingea după ce aceasta a atins panoul de baschet sau când mingea se află deasupra inelului coșului de baschet.
Pentru a bloca o aruncare la coș, conform regulamentului, un jucător trebuie să se ridice, prin salt, la un nivel mai înalt decât înălțimea la care este lansată mingea. Astfel, înalțimea jucătorilor devine un avantaj în blocaj. Statisticile arată că jucătorii care sunt mai înalți și care joacă pe pozițiile de atacant (power forward) și central reușesc mai multe blocări decât jucătorii mai scunzi, în posturile de apărare. Totuși, și apărătorii mai scunzi pot reuși să blocheze aruncările la coș dacă își sincronizează bine saltul și reușesc să se ridice de la sol cât mai mult.
Un pasionat de baschet nu trebuie neapărat să joace acest spot la nivel de performanță, de competiție, pentru a-și demonstra iubirea pentru acest hobby. Chiar și cel care aruncă la coș, în fiecare duminică, singur, în fața blocului sau împreună cu prietenii, apreciază și gustă din plin magia jocului cu mingea portocalie.
Baschetul este un sport și un hobby generos, permisiv, care oferă satisfacție și entuziasm atât în echipă, cât și individual. Astfel, poți petrece foarte plăcut timpul liber în compania mingii și a coșului de baschet, atât de unul singur, cât și împreună cu cel mai bun prieten, cu părintele sau copilul sau cu gașca de prieteni.
Pentru a te bucura din plin de o oră de aruncat la coș nu ai nevoie în mod obligatoriu de un antrenament riguros, de tehnici, tactici și scheme complexe sau de o condiție fizică excepțională. Poți deprinde pașii elementari ”din zbor”, privind un meci amical de cartier, un meci televizat sau, de ce nu, o emisiune sau un documentar dedicat baschetului.
Echipamentul esențial în jocul de baschet constă doar într-o minge de baschet și terenul de joc – o suprafață plană, dreptunghiulară, cu coșuri de baschet la capetele opuse (sau, în cazul jocului de stradă de 3 pe 3, jumătate de teren, cu un singur coș). Nivelurile competitive ale acestui sport cer o suplimentare a echipării cu ceasuri, tabele de marcaj și sisteme de cronometrare moderne.
Un teren standard este de 28 pe 15 metri, iar în NBA se joacă pe terenuri de 24 pe 15 m. De obicei, suprafața terenului este din lemn (arțar). Un inel de oțel, cu diametrul de 18 inch (aprox 45cm) susține o plasă în formă conică și este fixat pe un panou dreptunghiular, de 183x122 cm, situat la 3,05 m deasupra suprafeței de joc. Panoul prezintă un chenar alb în centru, de dimensiunile 45cm (înălțime) și 60cm (lățime). Între vârful inelului de metal și linia de fund a terenului sunt exact 1,2 m.
În timp ce dimensiunea terenului de baschet și dimensiunea panoului pot varia, înălțimea de 3,05 m a poziționării coșului deasupra terenului trebuie respectată întotdeauna. Există de asemeni reglementări ale mingilor de baschet. Astfel, în meciurile de baschet disputate la feminin, mingea are o circumferință de 28,5 cm și greutatea de 600g. La masculin, mingea oficială de baschet are 29,5 cm în circumferință și 660g.
În principiu, poziția aruncării la coș îți poate fi arătată de un prieten, profesorul de sport sau de un părinte, tu rămânând să exersezi aruncarea cât dorești tu de mult. Pentru a mânui corect mingea de baschet, nu ai nevoie de foarte mult spațiu pentru a învăța să driblezi.
E important să începi să driblezi fără să te uiți la minge, oriunde îți permite spațiul: pe hol, stând în fotoliu și driblând înainte – înapoi de la o mână la alta sau afară în parcare. Un sfat esențial pentru începători este să muncească la driblinguri de două ori mai mult cu mâna stângă, decât cu cea dreaptă (dacă sunteți dreptaci).
Revenind la aruncarea la coș, cu cât arunci mai mult la coș, cu atât vei fi un aruncător mai bun. E simplu. Îți îmbunătățești aruncările pe măsură ce exersezi. Fără să te judeci aspru, fără să-ți reproșezi ratările, încerci aruncările până îți reușesc de fiecare dată.
Patru mici secrete pentru aruncări reușite la coș sunt:
- păstrarea echilibrului
- ochii la coș
- cotul să fie sub mingea de baschet
- aruncarea trebuie să fie urmată de o mișcare naturală a mâinii, relaxată (mingea trebuie să fie eliberată relaxat din mâini).
Concentrarea în timpul aruncărilor libere la coș și în timpul meciului în sine este esențială. Dar spre ce să ne concentrăm atenția când aruncăm la coș? Nu asupra mingii! Deși mulți jucători începători au tendința de a nu scăpa mingea din ochi când aruncă la coș, punctul de interes al privirii trebuie să fie întotdeauna coșul de baschet, inelul acestuia.
Vă puteți concentra chiar asupra părții frontale a inelului metalic și, indiferent de ce se întâmplă pe teren, în timpul jocului, amintiți-vă întotdeauna de inel. Când vă aflați pe punctul de a arunca la coș printr-o săritură, concentrați-vă privirea si atenția doar asupra inelului, și nu asupra mingii sau a adversarilor.
Mulți jucători neexperimentați greșesc aruncările pentru că susțin mingea pe vârful degetelor și aruncă doar prin puterea acestora.
Pentru a controla mingea, aceasta va fi ținută pe palma mâinii principale cu care aruncăm. Apoi, când aruncăm spre coș, mingea va fi propulsată cu putere și precizie, părăsind palma și trecând apoi prin vârful degetelor.
Corpul trebuie să se mențină în echilibru și să fie relaxat în timpul aruncării. În primul rând, picioarele trebuie depărtate exact cât lățimea umerilor, fiind astfel bine înfipte în pământ. Apoi, piciorul puternic (corespunzător mâinii principale cu care aruncăm) va înainta cu o jumătate de pas față de celalalt. În final, capul va fi bine centrat pe umeri.
Această poziție va asigura echilibru și chiar confort în timpul aruncării, fără a mai fi necesare alte ajustări pe parcurs.
Cei mai mari mușchi din corp se află la picioare. Picioarele sunt, de fapt, motorul care propulsează cu forță întreaga aruncare. În timpul săriturii, simțiți forța propulsată de săritură, cum trece prin corp, de jos, din vârful picioarelor, până în mâinile care vor transmite acest impuls mingii. Eliberați mingea când ajungeți în punctul cel mai înalt al săriturii. Învățând să vă bazați pe forța picioarelor, veți reuși să aruncați puternic și cu direcție precisă, fără prea mult efort.
Atenție de asemenea la modul în care eliberați mingea din mâini, precum și la bolta pe care trebuie, în mod normal, să o aibă traiectoria mingii. Aruncați cu încredere la coș, de fiecare dată. Indiferent că v-a mers bine încă de la începutul meciului/sezonului/zilei sau foarte prost, păstrați în minte doar convingerea că următoarea aruncare va fi una bună.
Indiferent câte DVD-uri ajutătoare despre baschet urmăriți, țineți minte că nimeni nu vă poate motiva să perseverați decât voi înșivă. Talentele în baschet nu se nasc, ci se creează cu multă muncă, sute de aruncări zilnice la coș, răbdare și perseverență. Dar nu uitați un lucru important: Distrați-vă și simțiți-vă bine pe teren întotdeauna!
