Definiția din dicționar spune că artele marțiale reprezintă un sistem complex de tehnici de luptă, cu sau fără arme, însușit la nivel individual. Însă artele marțiale înseamnă mult mai mult decât confruntarea fizică. Practicanții își dezvoltă, odată cu anii de practică, o conștiință superioară, în armonie cu mediul înconjurător și un autocontrol desăvârșit.
Artele marțiale reprezintă, pe lângă un stil de conduită și echilibru în viață, un hobby îmbrățișat de foarte mulți fani de pe întreg globul. Artele marțiale sunt în general de origine asiatică (China, Coreea și Japonia), cucerind toate celelalte continente odată cu promovarea filmelor de acțiune chinezești. Astfel de filme care cuprindeau lupte kung fu, în care maeștri precum Bruce Lee făceau față cu succes fiecărei situații dificile apărute, au atras spectatorii tineri care au început să exerseze în fața oglinzii mișcările din film. Motivele pentru care pasionații practică arte marțiale pot fi însușirea tehnicilor de autoapărare, participarea la competiții de profil sau urmărirea unei dezvoltări mentale și corporale armonioase.
Sub atenta îndrumare a unei persoane instruite, artele marțiale pot fi asimilate destul de ușor, ca mișcări de bază. La ora actuală, există la nivel mondial sute se stiluri de arte marțiale, printre care se numără: Vovinam Viet Vo Dao (vietnamez), Aikido (japonez), Jeet Kune Do (chinezesc – întemeietor Bruce Lee), Jiu Jitsu (japonez), Judo (japonez), Karate Do (japonez), Kung Fu (chinezesc), Savate (franțuzesc), Shaolinquan (chinezesc), Wushu (chinezesc).
Practicanții respectă cu strictețe un cod etic, ei fiind considerați ambasadori ai artelor marțiale prin comportament, reputație și disciplină. Valorile morale cuprinse de acest cod sunt: spiritul de corectitudine și dreptate, curajul, bunătatea și bunăvoința, politețea și respectul acordat celor din jur, răbdarea, sinceritatea, onoarea, loialitatea și modestia. Aceste valori sunt indispensabile controlului de sine, care este chintesența codului onoarei și moralei tradiționale. Controlul de sine este știința dominării impulsurilor, a dominării fizicului și moralului.
Toate aceste principii conduc la elevarea spiritului practicantului. Unele stiluri de arte marțiale (în special Kung Fu) cuprind mișcări ample ale corpului care permit eliberarea, dezvoltarea și controlarea energiei interioare, denumită generic „Chi”, energie care oferă putere și precizie loviturilor practicate. Artele marțiale originare din Asia sunt în armonie și completare cu tehnicile de meditație budistă, practicantul dezvoltând în timp o conștiință superioara a sinelui.
Odată hotărați asupra stilului de arte marțiale preferat, nu ne mai rămâne decât să căutam centrele de predare din orașul natal și să ne înscriem la cursuri. Deținerea și practicarea constantă a tehnicilor de arte marțiale ne pot dezvolta disciplina, perseverența și încrederea în forțele proprii care, alături de însușirea valorilor codului etic, ne pot îmbunătăți fundamental stilul de viață.
• Aikido (Japonia)
Disciplina Aikodi a fost dezvoltată de Morihei Ueshiba cu scopul declarat de a permite practicanților să se apere împotriva oricărui atac, fără a-și răni însă adversarul. Această filozofie a luptei era în concordanță cu credințele religioase despre viață ale lui Ueshiba și mai ales cu idealul că unei persoane violente trebuie să i se arate greșeala proprie fără a fi pedepsită. Astfel, Aikido este unul dintre cele mai ușoare și nonviolente stiluri de arte marțiale și are la bază tehnici de Jujitsu, fiind eliminate însă loviturile cu pumnii și picioarele.
Tehnica Aikido constă în balansarea în lateral a corpului practicantului, evitând astfel loviturile directe și în ghidarea corpului atacatorului astfel încât practicantul să redirecționeze forța agresorului împotriva acestuia.
Credințele în idealul uman care stau la baza Aikido nu împiedică însă practicantul să apeleze la tehnici de luptă extreme dacă viața îi este pusă în pericol. În astfel de situații, se recurge la tehnici de punere la pământ a adversarului și de blocare prin strânsoare a mâinilor acestuia (o astfel de strânsoare îi poate rupe încheieturile mâinilor atacatorului).
Unul dintre principalele avantaje ale stilului Aikido îl reprezintă tehnicile circulare de luptă, care permit chiar și practicanților fără o condiție fizică excelentă să deprindă destul de repede mișcările. Deoarece Aikido este dezvoltat din filozofia Zen, acest stil are la bază tehnici de meditație și conceptul energiei care circulă între doi luptători. Stiluri asemănătoare: Aiki-Jujitsu (scris și Aikijitsu) – este stilul studiat și adaptat de Morihei Ueshiba pentru a crea Aikido, „calea armoniei spirituale” sau „calea puterii coordonate”.
• Capoeira (Angola și Brazilia)
Stilul de luptă Capoeira a fost dezvoltat de sclavii africani în secolul al 16-lea. Fiindu-le interzis prin lege să se antreneze pentru luptă, aceștia au adaptat dansuri africane native, specifice ceremoniilor religioase, într-un stil de luptă foarte asemănător dansului pentru a nu trezi suspiciuni.
Deoarece dansurile Capoeira includ manevre precum stând în mâini, sărituri în aer pe spate (back flips) și roata (exercițiu din gimnastică), acest stil este cel mai acrobatic din familia artelor marțiale – multe lovituri cu piciorul sunt executate din stând în mâini.
Tehnicile ofensive constau în special în lovituri puternice cu piciorul, în timp ce defensiva se bazează pe evitarea loviturilor prin mișcări ample ale trunchiului.
Cultura africană reprezintă o parte esențială din studiul Capoeira, căci atât în antrenamente cât și în competiții sportivii se mișcă pe ritmurile berimbau, un instrument muzical cu o singură coardă. Abia începând cu secolul 20 Capoeira a fost legalizată în Brazilia, iar răspandirea acestui stil de luptă la nivel mondial este de asemeni recentă.
• Jeet Kune Do (China și SUA)
Jeet Kune Do este mai degrabă o filozofie decât un stil concret de arte marțiale. Conceput de legendarul Bruce Lee, principala idee a stilului Jeet Kune Do este aceea că fiecare practicand al artelor marțiale are abilități fizice și psihice diferite și astfel, nici un stil și nici măcar o tehnică nu poate fi folosită în mod eficient de toată lumea. Așadar, practicantul Jeet Kune Do învață să „absoarbă ce îi este folositor, să respingă ce îi este inutil”, bazându-se exclusiv pe propria judecată în luarea deciziilor.
Școlile de Jeet Kune Do nu predau lecțiile după un program standard, obiectivul unui instructor fiind acela de a prezenta elevilor săi metode prin care fiecare își poate dezvolta propriul stil. Astfel, pe o scală de la lupte aeriene (cu lovituri directe) la lupte la sol (prin fixare), fiecare practicant abordează un stil propriu de luptă.
Întrucât antrenamentul de bază al lui Bruce Lee în arte marțiale a fost în Wushu (stilul Wing Chun), tehnicile predate în Jeet kune Do înclină mai mult înspre loviturile directe, cu mâinile și picioarele. Pe măsură ce avansează, practicanții studiază mai multe stiluri de arte marțiale din care vor alege doar ce consideră că li se potrivește, pentru a-și crea astfel un stil propriu de luptă.
• Jujitsu (Japonia)
Deoarece Jujitsu (scris și „Jujutsu” sau „Jiu-Jitsu”) este unul dintre cele mai vechi stiluri de arte marțiale practicate, datând din secolul al 12-lea, s-au dezvoltat de-a lungul timpului peste 700 de școli cu stiluri diferite. Fiecare tip de școală are propriile tehnici de luptă pe care le-a adaptat, dezvoltat sau inventat în timp. Astfel, este dificil să încadrăm cu exactitate Jujitsu pe o scală a stilului de luptă între imobilizări la sol și luptă aeriană.
Tehnica de luptă Jujitsu înclină însă mai mult înspre lupta la sol, fiind folosite trântirea la sol a oponentului, blocari ale încheieturilor mâinilor, sugrumări și imobilizări la sol. De asemeni, toate formele de Jujitsu includ într-o anumită măsură și tehnici de lupte aeriene precum lovituri cu piciorul, pumni, genunchi și coate.
Un concept central al stilului Jujitsu este flexibilitatea, și anume abilitatea de a trece rapid și des de la o tehnică la alta pentru a lua prin surprindere atacatorul și pentru a-l doborâ mai ușor. Un alt punct forte în Jujitsu este abilitatea de a folosi forța agresorului pentru a o întoarce împotriva acestuia, tehnică ce permite practicanților să învingă adversari mult mai mari (ca statură).
Jujitsu este considerat un stil „mamă”, din acesta dezvoltandu-se în timp Aikido, Judo și mai puțin cunoscutul Hapkido. Jujitsu este o artă marțială completă, care oferă o experiență bogată practicanților, însă din cauza fragmentării acestui stil în foarte multe școli distincte, un începător trebuie să fie foarte atent ce cursuri alege. Stiluri asemănătoare: Ninjitsu – arta luptătorilor ninja – este un stil care are la origine luptele cu mâinile goale (influenta Jujitsu), însă practicanții învață să lupte și cu arme tradiționale. Stilul Ninjitsu cuprinde și o serie de tehnici de luptă specifice doar acestor vechi luptători japonezi.
• Karate (Japonia)
Disciplina Karate a fost dezvoltată în Okinawa, o insulă situată între China și Japonia și condusă de China în acea perioadă – în prezent, această insulă este inclusă în statul Japonia. Stilul Karate a fost dezvoltat pornind de la Kung Fu și Kempo (box chinezesc) de fermierii insulei Okinawa, pentru a lupta împotriva ocupanților chinezi și mai apoi împotriva invadatorilor japonezi. Astfel, Karate a fost conceput drept un stil de luptă rapid și violent, în care luptătorul își elimină rapid adversarul prin lovituri directe cu mâna și piciorul, fără a recurge la imobilizari la sol.
Abia începand cu secolul 20 Karate a dezvoltat și o latură spirituală prin apariția stilului Karate-do, stil care pune accent pe dezvoltarea personală a elevului, nu pe distrugerea adversarului. Astfel, în prezent, școlile care oferă cursuri sub denumirea de Karate practică de fapt Karate-do.
Stilul de arte marțiale Karate este fragmentat în multe școli diferite și, deși în general acestea diferă ca formă foarte puțin una de cealaltă, sunt unele școli care predau tehnici care diferă semnificativ (de ex. utilizarea blocajelor circulare, prin care se evită și se îndepărtează mâinile adversarului și utilizarea blocajelor liniare care implică interceptarea directă a loviturilor cu scopul de a răni mâinile atacatorului).
Astfel, începătorul în Karate trebuie să pună o serie de întrebări instructorului înainte de a începe cursurile pentru a se asigura că disciplina studiată îi atinge așteptările. Stiluri asemănătoare: Qwan Ki Do – un stil vietnamez bazat în principal pe tehnici de luptă aeriana, însă mișcările sunt mai acrobatice decât în Karate.
• Kickbox (America)
Deși mulți experți nu consideră Kickbox-ul american ca fiind o artă marțială în adevăratul sens al cuvantului, nimeni nu poate pune la îndoială eficiența pe teren a acestui stil de luptă. Kickbox-ul american a fost dezvoltat inițial ca o disciplină sportivă, practicanții purtau mănuși și apărătoare de tibii și se loveau cu toată forța lor, cu intenția de a-și lăsa adversarul la pământ prin knockout (spre deosebire de majoritatea artelor marțiale care sunt de semi sau non-contact, iar câștigătorul este decis în baza unui punctaj).
Deoarece sunt permise doar loviturile cu mâinile și picioarele, Kickbox-ul poate fi considerat un stil de luptă simplu, de bază, sistematizat. Stilul de luptă este ușor deoarece folosește cele mai practice strategii de atac și apărare, iar sportivul învață să stăpânească foarte bine aceste tehnici elementare.
Stiluri similare: Boxul – practicantul învață cum să lovească cu pumnul cu putere și cum să evite cât mai bine loviturile adversarului. Spre deosebire de Kickbox, boxul este un sport în care se pleacă de la premiza că nu vor exista lovituri sub centură, lovituri cu picioarele, coatele, genunchii și nici imobilizări.
• Kung Fu Wushu (China)
Termenul „Kung Fu” a intrat în vocabularul țărilor vestice datorită filmelor și televiziunii, însă nu este termenul corect care să definească o artă marțială. Denumirea corectă a acestui stil este „Wushu” și, în general, tot ce poartă denumirea de „Kung Fu” în țările vestice reprezintă de fapt Wushu.
Wushu este considerat a fi originea tuturor stilurilor de luptă din Asia – unele surse estimează că acest stil a luat naștere în mileniul 3 î.Hr., în timp ce alți specialiști afirmă că Wushu a fost adus în China din India odată cu budismul Zen de către Bodhi Dharma, în secolul 5 î.Hr.
În ciuda acestor contraziceri, nimeni nu poate nega faptul că templul Shaolin din China (unde se spune că Bodhi Dharma i-a învățat pe călugări) a fost centrul dezvoltării artelor marțiale timp de sute de ani. Pornind din templul Shaolin, Wushu s-a răspândit în Sud-Estul Asiei și a fost adaptat în Koreea, Japonia, Okinawa, Tailanda, Vietnam, Filipine și Indonezia, dezvoltându-se în timp stilurile de arte marțiale pe care le cunoaștem azi. Stilul original Wushu s-a fragmentat în peste 1500 de stiluri de luptă, acestea cuprinzând absolut toate tehnicile posibile de atac și apărare.
Un începător care dorește să studieze Wushu trebuie să își facă o listă cu învățăturile și tehnicile pe care vrea să le deprindă în artele marțiale și să caute un centru care să îi satisfacă toate cerințele. Deși sunt multe aspecte care trebuie luate în considerare, practicantul poate începe prin a întreba profesorul dacă predă un stil intern sau extern de Wushu.
Stilurile interne - se concentrează pe energia vieții, pe tehnici circulare în care se folosesc mâinile mai mult, urmează filozofia Taoistă și arta autovindecării. Stilurile externe – pun în valoare forța musculară, tehnicile directe (liniare) de luptă, predomină loviturile cu piciorul, este adoptată filozofia Budistă, iar antrenamentele îmbunătățesc în special viteza, puterea și coordonarea.
• Muay Thai sau kickboxul tailandez (Tailanda)
Muay Thai, cel mai apreciat sport în Tailanda, este uneori numit „stiința celor opt membre” deoarece luptătorii își folosesc mâinile, coatele, genunchii și picioarele pentru a trimite lovituri puternice adversarului. În anii `70 a fost introdus un nou regulament care impunea purtarea unor mănuși căptușite similare cu cele din box, însă picioarele luptătorilor sunt în continuare dezgolite și astfel, principala tactică ofensivă o constituie loviturile cu tibia.
Principala strategie în Muay Thai este lovirea oponentului în coapse, în mod repetat, pentru a-i afecta mobilitatea în ring și capacitatea de a lovi puternic cu piciorul, urmând apropierea de acesta pentru a-l lovi la cap cu coatele și genunchii – astfel de atacuri sunt devastatoare și puține arte marțiale le pot egala brutalitatea și forța. Luptătorii de Muay Thai sunt recunoscuți pentru rezistența lor fizică – ei pot rezista unui număr impresionat de lovituri din moment ce oponenții îi pot lovi în orice parte a corpului. În ceea ce privește autoapărarea, în Muay Thai se folosesc coatele și genunchii mai ales când luptătorii se apropie și se imobilizează unul pe celălalt.
Stiluri asemănătoare: Lethwei (box birman) – sport din Birmania (în prezent numită Uniunea Myanmar) care pune accent pe loviturile la cap.
• Savate (Franța)
Deși încă se dezbate originea acestui stil de arte martiale, se crede că marinarii francezi ai secolului al 17-lea au adus cu ei câteva tehnici de arte marțiale din Estul Asiei la întoarcerea lor din Burma, Tailanda și China ; în acea perioadă încăierările obișnuite din barurile marinărești din Franța, în care marinarii se loveau cu pumnii, au inclus treptat și lovituri de kickbox și astfel au apărut caracteristicile unui nou stil de arte marțiale. În secolul al 19-lea stilul Savate a fost sistematizat și transformat în sport, devenind astfel obligatorii mănușile de box.
Disciplina Savate din prezent cuprinde cele mai eficiente tehnici de box și se concentrează pe atacarea adversarului cu multe lovituri care se succed rapid. Practicanții sunt învățați să-și folosească și pumnul gol pentru a se apăra, pe lângă tehnicile clasice cu mănuși.
Stiluri asemănătoare: Box Francais – un sport derivat din Savate.
• Tae Kwon Do (Korea)
Tae Kwon Do folosește poziții ale mâinilor mult mai variate decât în alte arte marțiale, fiind un stil care pune accent pe loviturile cu mâna, însă este cunoscut în primul rând pentru loviturile cu piciorul înalte, la cap, destul de rar întâlnite în alte discipline. Astfel, flexibilitatea, echilibrul și forța picioarelor sunt extrem de importante mai ales în scheme precum răsuciri, sărituri și lovituri din aer. Aceste tehnici avansate se deprind însă cu timpul, iar începătorii în Tae Kwon Do se vor familiariza pentru început cu lovituri mult mai simple.
Deși unele scoli predau tehnici de trântire la pământ a oponentului, stilul Tae Kwon Do tradițional nu include luptele la sol, fiind concentrat pe lovirea adversarului de la umeri în sus și îmbunătățirea abilității de a lovi cu piciorul. Fiind un stil axat pe lovituri înalte, tehnicile defensive se concentrează pe blocarea loviturilor.
Stiluri asemănătoare: Hwa Rang Do – dezvoltat în urmă cu 1800 de ani ca parte a dezvoltării fizice și psihice a moștenitorilor la tron ai regatului Silla (unul din cele trei regate care s-au unit pentru a forma Korea), Hwa Rang Do este originea stilurilor de luptă koreene. Fiind interzis prin lege după câteva secole de la apariție, acest stil de luptă s-a dezvoltat în mod continuu în suburbiile sărace ale Koreei și a iețit la suprafață, devenind cunoscut de publicul larg abia în 1960.
• T’ai Chi (China)
Deși T’ai Chi (scris și „Taiji”) este teoretic o formă de Wushu, această disciplină se deosebește în mod semnificativ de majoritatea stilurilor Wushu. T’ai Chi constă în mișcări lente și exerciții de respirație pentru a permite energiei Chi (energia vieții) să circule în mod liber în corpul practicantului. Practicarea T’ai Chi reduce stresul și tensiunea din corp, limpezește mintea, ajută circulația sângelui, îmbunătățește postura și sănătatea generală a întregului organism.
Conceptul care stă la baza T’ai Chi este că mintea, corpul și spiritul trebuie să lucreze împreună pentru a învinge dușmanul – dușmanii pot fi atât atacatorii violenți, cât și bolile fizice sau psihice. Conceptul energiei Chi este dezvoltat în cele mai multe arte marțiale – în stilurile koreene și japoneze Chi este denumită Ki – însă nu este parte centrală a filozofiei ca în T’ai Chi.
Deși mișcșrile și tehnicile T’ai Chi sunt concepute în special pentru autoapărare, un practicant care a studiat mai mulți ani această disciplină își poate controla energia Chi până în punctul în careo poate folosi ca o armă, „descărcând-o” în atacator. Această eliberare de energie este suficient de puternică încât o femeie de dimensiuni mici poate doborâ la pământ un adversar impunător fără a-și folosi forța mușchilor. Stiluri asemănătoare: Qi Gong (scris și „Ji Gong” sau „Chi Kung”) – este de asemeni o formă de Wushu (cel puțin teoretic) și constă în mișcări lente care permit energiei Chi să circule în mod natural în corp.
