Una dintre primele întrebări pe care și le pune un începător în arte marțiale este, cu siguranță, legată de echipamentul potrivit. Desigur, primul pas ar trebui să fie înscrierea la un curs de arte marțiale, unde disciplina preferată va fi studiată alături de un instructor și de alți cursanți. Majoritatea începătorilor în arte marțiale se informează bine înainte de a intra la primul curs, despre disciplina studiată, echipamentul necesar unui luptător și eventualele arme și instrumente pregătitoare cu care se vor antrena.
Lista de cumpărături a unui practicant începător de arte marțiale cuprinde, în primul rând, vestimentația specifică disciplinei.
Cele mai multe dintre artele marțiale folosesc „gi-ul”. Astfel, roba albă, simplă și pantaloni din bumbac reprezintă uniforma clasică pentru antrenamente.
O centură simplă strânge ușor roba pe talie, permițând luptătorului libertate maximă în mișcări. În artele marțiale, culoarea centurii indică, de obicei, măiestria și experiența luptătorului.
Înainte de a cumpăra uniforma de arte marțiale de la magazinele specializate din oraș, un începător trebuie să se consulte cu antrenorul (sau sensei-ul), căci acesta poate recomanda uniformele fabricate de un anumit brand, cunoscând mai bine producătorii din domeniu.
Același sfat este valabil și în cazul cumpărării încălțămintei speciale artei marțiale practicate, căci, în timp ce în unele săli de practică în picioarele goale, alți instructori pot cere papuci speciali sau pantofi de pânză.
Deși cele mai multe dintre artele marțiale practicate sunt inofensive, permițând contact minim între adversari, există și sporturi full-contact, în care luptătorul începător trebuie să se protejeze, folosind un echipament de protecție adecvat.
a. Protecție dentară
Această protecție dentară constă într-o bucată de plastic dur, modelat după amprenta dentară a purtătorului, care protejează dinții și gingiile în cazul unei lovituri directe în gură.
De asemeni, purtând protecția dentară potrivită, în timpul unei lupte, luptătorul nu își mai mușcă limba sau interiorul obrazului atunci când este lovit frontal. Poate părea un motiv ușor stupid, însă aceste mici accidentări sunt extrem de dureroase, atât pe termen scurt, pe durata meciului, cât și pe termen mediu și lung.
b. Cască de protecție
În artele marțiale, o cască de protecție constă de fapt într-un cadru din căptușeală, care se fixează pe capul luptătorului, neacoperindu-i ochii, gura sau urechile. Această protecție îi permite luptătorului să primească în siguranță lovituri la cap, minimizând riscul unei comoții cerebrale sau a contuziilor.
Desigur, se pot întâmpla accidente chiar și cu echipamentul de protecție purtat corespunzător, însă gravitatea accidentărilor este micșorată semnificativ.
c. Mănuși de protecție
Mănușile de protecție permit luptătorilor de arte marțiale să lovească și să primească lovituri fără a se răni reciproc. Aceste mănuși, utilizate în disciplinele full-contact ale artelor marțiale, seamănă cu mănușile de box ca aspect, însă sunt mai puțin căptușite, acoperă complet palma și se ridică pe mână, protejând încheietura și o parte din antrebraț.
Mănușile de arte marțiale permit mâinii o mai mare libertate de mișcare și flexibilitate, în comparație cu mănușa de box, însă nu oferă același nivel ridicat de protecție cerut în meciurile de box. Desigur, o lovitură de mănușă este mult mai puțin dureroasă decât dacă mâna ar fi goală, neprotejată.
d. Apărătoare de glezne
Apărătoarele de glezne sunt folosite în artele marțiale care permit lovituri cu piciorul, precum karate și tae kwon do, discipline care punctează astfel de lovituri. Apărătoarele de glezne protejează și laba piciorului, și amortizează șocul loviturilor, dar permite și flexibilitate piciorului, în același timp.
Dacă nivelul de contact al disciplinei este ridicat, luptătorii pot purta în plus apărători de tibie, veste de protecție, care protejează zona pieptului și apărători ale zonei inghinale.
De obicei, artele marțiale nu recomandă folosirea armelor, ci constau, în principiu, în tehnici specifice de întărire și de folosire corectă a puterii trupului și a minții.
În unele discipline însă, sunt folosite articole ceremoniale, precum săbii și prăjini, luptătorul dovedindu-și măiestria prin mânuirea acestora în fața adversarului. Așadar, accesoriile nu se folosesc în luptă, ci sunt utilizate doar pentru a pune în valoare aptitufinile și cunoștințele de kata (sau rutină) ale luptătorului.
De obicei, în cadrul ceremoniilor nu sunt folosite arme reale, veritabile, ci reproducerii fidele ale acestora, cu vârfuri rotunjite și lama tocită, având o greutate mai mică decât variantele originale. Deși par inofensive la prima vedere, aceste arme pot fi periculoase dacă sunt lăsate pe mâinile greșite.
Înainte de a cumpăra astfel de arme și alte accesorii, este întotdeauna recomandabil să consultăm părerea sensei-ului și să urmăm sfaturile cu privire la achiziționarea și întreținerea acestor obiecte. Nu cumpărați astfel de arme, în special săbii, doar pentru că arată bine, căci există riscul să nu le puteți folosi în demonstrații, nefiind regulamentare, sau mai rău, îi puteți răni pe cei din jur prin nepriceperea în a le mânui.
Cele mai cunoscute arme și accesorii pentru antrenamentul tradițional sunt:
a. Plăci de spart
Plăcile sunt folosite de participanții artelor marțiale pentru a-și demonstra puterea și măiestria tehnicii în spargerea unor plăci de lemn cu mâinile sau cu picioarele.
În acest scop pot fi folosite și cărămizi, blocuri de ciment sau de gheață, de dimensiuni 9x12x1 inch, însă școlile tradiționale japonze de arte marțiale nu încurajează aceste practici.
b. Țintă
Artele marțiale folosesc drept țintă saci umpluți cu nisip, plăci makiwara sau manechini de lemn, pentru ca luptătorii să învețe să-și controleze loviturile și să le direcționeze corect - într-un cuvânt, să lovească cu precizie.
c. Dojo
Dojo semnifică o arie bine delimitată în care luptătorii se antrenează. Dojo trebuie menținut întotdeauna curat de către practicanții artelor marțiale, căci acest spațiu are semnificații profunde, asemeni unui ritual.
Pe spațiul dojo se poate întinde o rogojină dojo, pe care practicanții se pot antrena, având în schimb grijă ca înainte de a păși pe aceasta, să se descalțe și să respecte ritualul specific de începere a antrenamentului.
Artele marțiale cer multă practică, răbdare și perseverență. „Hojo undo” reprezintă o rutină de exerciții elementare, în practicarea cărora elevii folosesc obiecte simple, de bază, de obicei făcute din lemn sau piatră, pentru a-și crește și îmbunățăși rezistența fizică și psihică de efort, capacitatea de coordonare, puterea și reflexele.
Printre obiectele–instrument folosite într-un antrenament Hojo Undo se numără:
- Chishi
Chishi constă în greutăți solide (de obicei pietre) care sunt fixate de o prăjină scurtă de lemn, la un capăt al acesteia, iar practicantul, ținând prăjina în mână, execută mișcări de rotire și flexare a încheieturii mâinii și apoi a întregii mâini, îndoind din cot sau rotind din umăr. Practicând acest tip de exerciții, elevul își îmbunătățește forța în brațe, mâini, degete și piept.
- Ishi sashi
Pietre grele, șlefuite și tăiate în formă de trapez, cu mânere, pe care practicantul le ține în mâini în timp ce se antrenează.
- Makiage Kigu
Acest instrument este folosit, de asemeni, pentru a crește rezistența și forța încheieturii mâinii și constă într-o prăjină la capătul căreia este legată, cu sfoară, o greutate din piatră. Prin rotiri din încheietura mâinii, practicantul înfășoară sfoara în jurul prăjinii, în timp ce miscă, pe orizontală, mâna pe mânerul prăjinei, apropiind-o sau depărtând-o de mâner.
- Makiwara
Makiwara este o placă pe care practicanții o lovesc de aproape sau prin săritură, și este folosită în cadrul antrenamentului, de numeroasele discipline ale artelor marțiale. Acest instrument poate fi folosit în două variante – suspendat pe tavan (sage makiwara) sau fixat pe un stativ înalt până la nivelul pieptului (tachi makiwara).
- Nigiri game
Acest instrument este folosit în cadrul antrenamentului pentru a fortifica brațele, picioarele, spatele și umerii, și constă în boluri ceramice înalte, umplute cu nisip, pe care practicantul le ridică de la sol apucându-le doar de gura îngustă.
- Tetsu geta
Reprezintă papuci cu talpa grea, din piatră, pe care practicantul îi poartă, în timp ce lovește cu piciorul în lateral.
- Yari bako
Yari bako este, de fapt, un bol umplut cu nisip, cu ajutorul căruia practicantul își întărește forța în degete, înfingându-le cu putere în nisip.
Arme utilizate în arte marțiale:
- Cuțite
- Arc și săgeți
- Bețe, bâte și florete
- Biciuri
- Săgeți
- Scuturi
• Bețe Arnis/Kali/Escrima
Kali, Escrima și Arnis sunt termeni care definesc arta luptelor în filipineză. Kali este un termen din Sud, Escrima este Central, iar Arnis este din Nord. Bețele de luptă Kali (respectiv Arnis) sunt realizate din trestie de Filipine, lemn foarte ușor însă extrem de rezistent. Bețele Kali au devenit faimoase în artele marțiale filipineze. Armele clasice de antrenament sunt bețe din trestie, lungi cât brațul practicantului. Unele scoli preferă bețe de o anumită lungime, în timp ce altele învață elevul tehnici potrivite pentru mai multe mărimi ale bețelor. Putem întâlni în sălile de antrenament și bețe din esență tare (lemn de molave sau kamagong, arbori filipinezi), lemnul fiind ars și întărit suplimentar.
Bețele folosite în luptele Arnis sunt de obicei din lemn esență tare sau trestie, lungi de 70cm și cu diametru de 2cm. Lungimea bețelor poate varia însă între 30 și 220cm, iar lemnul clasic poate fi înlocuit cu aluminiu și alte metale sau cu plastic special, rezistent la impact.
Școlile din America de Nord și Europa preferă să își antreneze elevii cu bețe din trestie căptușite, pentru mai multă protecție la antrenamente, iar practicanții pot purta suplimentar căști și apărătoare pentru antebrațe.
Bețele Eskrima își arată adevărata valoare ca armă în lupte. Elevul se antrenează inițial cu bețe și mai apoi, dupa ce stăpânește foarte bine tehnica, începe să lupte cu mâinile goale. Lecțiile sunt astfel concepute încât tehnicile de luptă cu bețe sunt asemănătoare cu cele cu mâinile goale, memoria mușchilor fiind un aspect important al predării. Stilurile de luptă Escrima și Arnis folosesc doar bețe, în timp ce luptătorii Kali pot folosi și săbii.
Aceste stiluri au în comun folosirea geometriei – în tehnicile de luptă (atac, apărare) și în mișcarea corpului, liniile și unghiurile sunt foarte importante. Folosirea independentă a mâinilor sau combinarea mișcării mâinilor cu a picioarelor, în același timp, sunt abilități avansate care se deprind doar cu căpătarea experienței.
Când luptătorul nu are la dispoziție o armă, corpul său devine arma cu care va lupta. Artele marțiale filipineze permit folosirea coatelor și genunchilor pentru lovituri joase când luptătorul de află la mică distanță față de adversar. Înclinându-se în aceleași unghiuri și mișcând picioarele după același tipar, arma (în acest caz bățul) devine o prelungire a corpului și de aceea antrenamentele cu bățul precede luptele cu mâinile goale.
• Bastonul
Mânuit de un luptător, bastonul poate fi atât armă de atac, cât și scut de apărare. Ținut într-un anumit fel, bastonul poate respinge atacurile adversarului sau poate fi folosit drept levier (pârghie) pentru doborârea acestuia. În ciuda aspectului simplu, bastonul poate fi un oponent veritabil dacă este folosit corespunzător, însă poate fi folosit și în situații care nu presupun un agresor (spargerea geamurilor în caz de urgență, deschiderea unui vehicul etc.).
Bastoanele pot fi întâlnite în mai multe variante, cele mai comune fiind bastoanele telescopice și bastonul cu mâner lateral. Bastonul nu este de regulă mai lung decât brațul purtătorului și este din lemn, plastic sau metal.
Ca armă de luptă non letală, bastonul este folosit de poliție și personalul de securitate doar în situații speciale, pentru a imobiliza atacatorul. Antrenamentul cu bastonul se va face doar sub supravegherea unui instructor, căci această armă poate deveni periculoasă în mâinile unui neavizat.
• Nunchaku
Nunchaku este la origine un instrument agricol cu care fermierii ruși decorticau grânele și consta în două bucăți inegale de lemn prinse cu o sfoară din păr de cal. Odată cu invaziile și asupririle shogunilor în vechile țări asiatice și interzicerea înarmării (cu arme de foc, săbii și sulițe) populației, localnicii au apelat la Karate și Kobu-Do pentru protecție, iar nunchaku a început să fie folosit drept armă.
Arta luptei cu nunchaku a fost dezvoltată continuu și s-a păstrat până în prezent, extinzându-se dincolo de granițele Asiei. Deși nu mai are rolul de a substitui arme de luptă ca în timpul invaziilor, nunchaku a trecut testul timpului datorită eficienței sale în luptă, greutății reduse, versatilității și prețului mic. Un nunchaku modern este realizat din două secțiuni de lemn de lungimi diferite, prinse cu o frânghie sau un lanț. Mânerele pot fi octagonale (hakkakukei) sau rotunde (maru-gata), iar lemnul lor este rezistent și flexibil în acelați timp – esență tare de stejar, loquat sau Lithocarpus (arbori asiatici).
În vechime, lemnul era întărit prin scufundarea acestuia timp de câțiva ani în apă, unde lipsa oxigenului și aciditatea optimă întăreau lemnul fără a-l putrezi. La final, mânerele erau frecate cu nisip pentru șlefuire și unse cu uleiuri speciale. Sfoara care unea secțiunile era din păr de cal, căci acest material rezista împotriva atacurilor cu sabia.
Nunchaku modern poate fi întâlnit în multe forme și culori, mânerele putând fi vopsite și decorate în funcție de preferințe. În ciuda aspectului estetic, un nunchaku vopsit este de regulă greu de mânuit, iar antrenamentul cu acesta scade în valoare și intensitate.
Nunchaku chinezesc are mânerele rotunjite, în timp ce nunchaku japonez este octagonal. Lungimea ideală a fiecărei bucăți ar trebui să fie cât lungimea antebrațului luptătorului. În mod tradițional, cele două bucăți care alcătuiesc un nunchaku sunt egale ca lungime și diametru. Lungimea ideală a sforii sau a lanțului se verifică astfel: se ține un mâner în mână, în timp ce celălalt este lăsat să atârne lejer. Sfoara trebuie să îi permită mânerului să atârne lejer, însă să nu se balanseze prea puternic (ca în cazul unei sfori prea lungi). Greutatea unui nunchak este distribuită înspre capetele celor două secțiuni, permițând luptătorului să mânuiască arma cu precizie, iar loviturile sale să fie puternice.
Antrenamentul cu nunchaku trebuie să aibă loc doar în prezența unui instructor, căci un începător se poate răni cu ușurință în încercarea de a-și imita eroii din filmele de acțiune.
• Cuțite mici de arte marțiale
Cuțitele (sau pumnalele) au fost folosite de-a lungul timpului atât în ceremoniile religioase ca fiind obiecte de cult, cât și în arsenalul soldaților trimiși în luptă. În artele marțiale, cuțitele sunt mult mai mici și ascuțite, fiind aruncate cu viteză și precizie către inamic. În prezent, aceste cuțite mici sunt aruncate la țintă ca activitate recreațională, asemeni săgeților de darts.
Cuțitele de arte marțiale au lama în formă aerodinamică, lungimea lor variază între 15 și 20cm, din care lama este de 10- 12cm. Există însă și cuțite mult mai mici de atât (sub 10cm), acestea semănând foarte mult cu săgețile de darts. Au vârful foarte ascuțit, lamă din aluminiu, iar greutatea este distribuită astfel încât cuțitele pot fi aruncate cu mare viteză și se înfig adânc în țintă. Majoritatea cuțitelor sunt echipate cu huse speciale.
Fiind extrem de periculoase, cuțitele de arte marțiale nu pot fi folosite decât de persoane autorizate (cu multă experiență în practicarea acestui sport), în locuri special amenajate.
• Sai
Sai este la origine un instrument agricol folosit de fermierii din Okinawa pentru a ara pământul și pentru a măsura distanțele dintre brazde. Acest instrument agricol semăna cu o furcă cu trei dinți, iar forma sa a fost adaptată în timp pentru a deveni armă de luptă (complementară artelor marțiale) în timpul ocupației japoneze. Ca armă, Sai contracara loviturile cu sabia ale samurailor.
Instrumentul de luptă pe care îl cunoaștem în prezent este din fier sau aluminiu, are doi colți scurți din metal, prinși de o tijă lungă și ascuțită și are un mâner la un capăt. Lungimea unui Sai trebuie să corespundă distanței dintre cot și baza degetului mare. Deși inițial această armă a fost dezvoltată pentru autoapărare, combinat cu mișcări și tehnici de arte marțiale, Sai sporește semnificativ forța și eficiența unui atac. De regulă, luptătorul folosește două arme Sai simultan, fiecare în câte o mână și, rotindu-le pe degete, le aruncă către adversar.
În prezent însă, armele Sai se folosesc doar în antrenamentele de karate, pentru a ajuta practicantul să se apere în fața unei săbii și să își dezarmeze adversarul. De asemeni, luptătorul își poate ataca oponentul cu garda deschisă, în momentul în care sabia lui este prinsă în Sai. Eficiența unui Sai în luptă depinde foarte mult de dexteritatea luptătorului de a manevra acest instrument iar în timp, după mult antrenament, Sai-ul devine parte integrantă din mișcările și tehnica acestuia.
Antrenamentul cu Sai se face doar sub supravegherea instructorului – Sai este o armă periculoasă.
• Băț Bo
Bo este un băț lung din lemn esență tare sau bambus. Bo poate avea diferite dimensiuni, iar dimensiunea maximă a bățului Bo (1,80m) poartă denumirea de rokushakubo. Bețele Bo pot fi grele sau ușoare, rigide sau flexibile, iar aspectul lor poate fi complet neșlefuit sau ornat cu motive artistice.
Bățul Bo de arte marțiale are la origine prăjinile cu care localnicii își cărau gălețile cu apă și mâncarea, sprijinind încărcătura pe umeri. Bățul modern este rezistent și flexibil în același timp datorită formei sale cilindrice – diametrul său pe mijloc este de 3cm și se îngustează către margini până la 2cm. Această formă cilindrică îmbunătățește priza și controlul bățului.
Sunt și bețe Bo cu același diametru pe toată lungimea, acestea având între 1,20m și 2,7m; mânerul este rotund, pătrat sau hexagonal. Finisajul poate fi metalic, de culoarea lemnului, argintiu-cenușă sau vopsit în diferite culori vii.
Principalul avantaj pe care îl aduce bățul Bo în luptă este creșterea forței loviturilor prin efectul de pârghie. Datorită lungimii sale, bățul permite lovirea adversarului de la distanță. Acest instrument își arată adevărata valoare în autoapărare – poate bloca și devia loviturile adversarului, sau îl poate imobiliza blocându-i mâinile la spate.
Bețele Bo sunt instrumente periculoase și nu trebuie folosite decât sub supravegherea instructorului.
• Steluțe
Steluțele au fost inventate și dezvoltate de dulgherii asiatici pentru a se apăra de invadatori și au devenit faimoase datorită luptătorilor ninja care au inclus aceste stele Shuriken în arsenalul lor de atac. O stea are de regulă doar patru colțuri ascuțite, căci o stea cu mai multe colțuri (există și stele cu 8 colțuri) este mai greu de manevrat.
Steluțele sunt arme non-letale, iar principala lor utilitate este de a distrage atenția adversarului, căci suprafața lor foarte bine șlefuită reflectă lumina soarelui direct în ochii acestuia. Spre deosebire de cuțitele de arte marțiale, steluțele se înfig în țintă indiferent de partea care atinge ținta.
Fiind ușor de ascuns în uniformă și ușor de aruncat către oponent, steluțele Shuriken au fost preferate de luptătorii ninja care și-au perfecționat impresionant tehnica de aruncare a steluțelor. Steluțele ninja sunt obiecte periculoase – nu le folosiți decât în sălile de antrenament și în prezența unui instructor.
• Săbii
Sabia chinezească Tai Chi
Istoria din spatele acestor săbii este lungă, acestea evoluând continuu până la forma perfect finisată din prezent. De regulă, mânerul săbiilor este ornat cu fâșii subțiri de materiale colorate sau cu ciucuri. Lamele săbiilor sunt obținute prin călirea sau forjarea metalului, iar tehnica de prelucrare a metalului, deși rudimentară, este foarte eficientă și depinde în mare măsură de experiența fierarului.
Săbiile chinezești nu mai sunt folosite în lupte, ci pot fi întâlnite în prezent doar în show-urile demonstrative și paradele luptătorilor de arte marțiale.
Sabia japoneză
Săbiile tradiționale japoneze sunt faimoase pentru rezistența lamei, rigiditate și ascuțimea incredibilă a tăișului. Într-o eră a armelor de foc, sabia fascinează prin simplitate și perfecțiunea manufacturii. Metalul lamei, atent prelucrat de meșteri și îndelung șlefuit, pare să vibreze în mâna purtătorului iar sabia, considerată de mulți un obiect de artă meșteșugărească, îi transmite acestuia un sentiment de siguranță și încredere în forțele proprii.
Asemeni sabiei chinezești, sabia japoneză nu mai este folosită în lupte, ci doar în demonstrații și parade ale luptătorilor. Mai mult decât atât, aceste săbii sunt colecționate pentru istoria pe care o poartă, dar și pentru aspectul lor impecabil și calitatea excepțională.
Aceste săbii sunt arme periculoase și nu recomandăm folosirea acestora decât în prezența instructorului de arte marțiale.
